Într-un sătuc liniștit, pe malurile unui râu mare și larg, trăia un crocodil mare și cam năzdrăvan. Se numea Croco și avea un obicei tare urât: îi plăcea să se furișeze în grădinile oamenilor și să sperie pisoii și cățelușii care se jucau acolo.
Croco era mare și verde, cu dinți ascuțiți ca niște săbii, dar nu era rău în adâncul inimii. Doar că uneori, se simțea singur și credea că făcând năzbâtii va atrage atenția celorlalți.
Într-o zi, după ce sperie niște pisoii pufoși și un cățeluș mic și vioi, animăluțele din sat s-au adunat să discute problema.
"Trebuie să facem ceva," miorlăi un pisoi cu blană argintie. "Nu mai putem să ne jucăm în liniște."
"Da, dar ce putem face?" lătra un cățeluș cu pete.
Atunci, o bufniță înțeleaptă, care privea totul de sus, a avut o idee. "Haideți să vorbim cu Croco. Poate nu știe cât de speriați suntem."
Așa că animăluțele s-au dus la râu, unde Croco se odihnea la soare. S-au apropiat cu pași mărunți, iar cățelușul cu pete a strigat: "Croco, te putem întreba ceva?"
Croco, surprins de vizita lor, a deschis un ochi mare și a zâmbit larg. "Desigur, ce vreți să știți?"
"De ce ne sperii mereu? Noi vrem doar să ne jucăm," miorlăi pisoiul argintiu.
Croco s-a gândit un moment, apoi a spus: "Hmm, nu am vrut să vă sperii cu adevărat. Cred că voiam doar să mă jucați și cu mine."
Animăluțele s-au uimit, dar au simțit și milă pentru Croco. "Dacă asta vrei, de ce nu ne-ai spus? Poți să te joci cu noi, dar trebuie să fii mai blând," spuse cățelușul cu pete.
De atunci, Croco a început să se joace frumos cu toate animăluțele. El a învățat să fie blând și prietenos, iar grădinile sătucului au răsunat din nou de râsetele și joaca lor. Croco a fost atât de fericit, încât n-a mai simțit nevoia să fie năzdrăvan.
Și așa, Croco cel năzdrăvan s-a transformat în Croco cel Jucăuș, iar toți în sătuc au trăit fericiți și în armonie, bucurându-se de fiecare zi împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu